Apele subterane şi apele de suprafaţă. Capriciile unor afluenţi montani ai Trotuşului.

Aflat în cea mai mare parte într-o zonă montană, cu precipitaţii ce depăşesc în general 700-800 mm/an, bazinul râului Trotuş se caracterizează prin pânze acvifere bogate şi printr-o reţea hidrografică a cărei densitate variază de la 0,53 km/ km pătrat vest.

Râurile din zonă au sculptat continuu relieful, contribuind în foarte mare măsură la fragmentarea şi energia actuală a acestuia. În funcţie de structura şi tectonica regiunilor străbătute, de debit şi nivel de bază, apele curgătoare mai mari sau mai mici şi-au creat văi şi bazine ce le individualizează de la un sector la altul, cu profile foarte diferite ce introduc o mare varietate în peisaj. Începând cu bazinul superior şi terminând cu cel inferior, Trotuşul străbate o suită de peisaje ce se succed în general de la N-NV către S-SE, peisaje ce relevă călătorului un adevărat film privind existenţa şi acţiunea de modelare a acestui râu. Prin afluenţii săi el a avut o mare putere de cuprindere, afluenţi ce au ascultat de o comandă unică, respectiv acelaşi nivel de bază, comandă care, deşi a acţionat într-o regiune structurală aşa de complexă ca cea în cauză, reuşeşte să dea unitate generală bazinului.

Studiile hidrogeologice, întreprinse de Institutul geologic pun în evidenţă, în această zonă, prezenţa unor strate acvifere întinse şi relativ bogate în toate zonele structurale. Ele sunt cantonate fie în roci poroase permeabile, semipermeabile sau fisurate, de tipul celor din zona flişului marginal, fie în complexul de roci mai puţin permeabile adesea fisurate, de tipul celor din zona flişului intern şi zona cristalino-mezozoică. Pânzele freatice, mai puţin cele de adâncime, participă în proporţie de cca 30% în alimentarea reţelei hidrografice superficiale.

În anumite condiţii apele subterane se îmbogăţesc în diverse săruri, căpătând la o anumită concentraţie (0,5 g/litru), cantitatea de ape minerale. Acestea ocupă un loc cu totul aparte în cadrul resurselor de apă ce pot avea valoare terapeutică, iar în condiţiile unor deschideri la zi dau naştere la izvoare minerale. În bazinul Trotuşului izvoarele minerale sunt foarte frecvente la marginea aureolei mofetice(zonă din jurul munţilor vulcanici unde mai au loc încă emanaţii de gaze), aureolă ce-şi face simţită prezenţa atât în zona flişului intern (mineralizările din Depresiunea Caşinului Ardelean şi din bazinul superior al Trotuşului), cât şi în flişul marginal (Slănic-Moldova, Valea Dofteanei etc.) ; în miocenul zonei marginale a flişului (Poiana Sărată, Hîrja, Berzunţi, Valea Şoşei, Moineşti, Asău); în depozitele eocene ale aceleiaşi subunităţi (Grozeşti, Zemeş); în miocenul zonei neogene, unde formează un adevărat aliniament de izvoare la contactul dintre Carpaţii şi Subcarpaţi; în regiunile bogate în hidrocarburi, unde se întâlnesc adesea ape puternic mineralizate, bogate în clor , brom şi iod. Majoritatea izvoarelor din zonele de mai sus au o mineralizare ridicată şi complexă, pretindu-se pentru folosinţe terapeutice.

Industriile şi aşezările urbane folosesc apele superficiale ca sursă principală de apă. În acest context a fost construit sistemul microregional de alimentare cu apă “Poiana Uzului”, la care se adaugă o serie de prize amplasate pe trotuş (în amonte de oraşul Comăneşti, la Pârâul Sec), pe Uz (în amonte de rafinăria Dărmăneşti), pe Ciobănuş (aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul), pe Caşin la Conti.

Gradul de mineralizare a apei este mijlociu pe aproape ¾ din bazin, ajungând mare în sectorul său sud-estic cu precipitaţii mai reduse (653,8 mm/an la Târgu-Ocna şi cca 500 mm/an la Adjud) şi cu roci bogate în cloruri şi sulfaţi foarte aproape de suprafaţă, ambele situaţii facilitând mineralizarea mai puternică a apelor superficiale. Mineralizarea variază între 200-300 mg/litru. Această mineralizare în amonte de localitatea Comăneşti şi pe râurile din vest situate în afara Depresiunii Dărmăneşti este la limita apelor obişnuite ce pot fi utilizate curent în alimentarea populaţiei. Duritatea apei variază între 10-14 CaO.

Situaţia se schimbă în aval de localitatea Comăneşti, unde chimismul apei suferă mari modificări în funcţie de anumite surse de impurificare.

Apele stătătoare.

Ocupă aici suprafeţe relativ reduse. Ele sunt reprezentate prin Bălţile Nemirei, Lacul Măgura din nordul Munţilor Berzunţi, lacurile mici formate în carstul de pe gips şi sare din Dealul Vâlcele (Stupina, Feţele Târgului), lacul antropic de pe Dealul Măgura de lângă Târgu-Ocna, lacul de prăbuşire apărut în 1978 la confluenţa Slănicului cu Trotuşul, lacul de baraj natural Bălătău de pe Izvorul Negru, afluent al Uzului, şi prin lacul de accumulare Poiana Uzului pe Uz . Unele importante pentru excursii de studiu sunt Bălţile Nemirei, lacurile de pe carstul din Dealul Vâlcele şi mai ales lacul format în Gura Slănicului. Acesta din urmă este un fenomen actual destul de interesant. Lacul s-a format în februarie 1978 prin prăbuşirea unei exploatări de sare de tip clopot, abandonată cu cca cinci secole în urmă. Cauzele prăbuşirii sunt multiple; important este însă că sub ochii neştri au loc asemenea fenomene. Iniţial, în câteva zile, s-a format un lac cu o suprafaţă de 10.000 mp şi cu o adâncime de 57 m. Pe parcurs, datorită prăbuşirii pereţilor, adâncimea s-a redus cu la 35 m, însă lacul s-a extins impunând în continuare evacuarea unor clădiri şi întreprinderi industriale, modificarea unor trasee rutiere şi respectiv abandonarea podului peste Slănic, mutarea conductei de apă ce vine de la Poiana Uzului la Oneşti. Format pe un masiv de sare, lacul este puternic mineralizat, iar după definitivarea sa ca bazin lacustru va putea fi amenajat în scopuri terapeutice.

Lacul Bălătău se află pe izvorul Negru, la cca 3 Km de satul Sălătruc şi respectiv lacul de acumulare Poiana Uzului. Acesta este singurul lac natural mai mare din zonă şi s-a format prin bararea Izvorului Negru, datorită alunecărilor puternice de teren ce s-au produs în timpul verii ploioase din anul 1883. În urma unei perioade prelungite cu ploi abundente, pe versantul stâng al râului Izvorul Negru, la punctul numit “Rupturile de la Focul lui Ivan”, s-a produs alunecarea în masă a unei stive de roci slab cimentate şi groase de 30-40 m pe un substrat impermeabil argilos şi puternic înclinat (30 grade). Fruntea valului de alunecare a ajuns în albia râului, barându-l şi determinând crearea unui lac de acumulare natural. Iniţial acesta a avut dimensiuni relativ mari, dacă ne gândim că a apărut pe un râu mic de munte (1 km lungime, 12 ha suprafaţă, 500.000 mc volum). Foarte curând de la apariţia sa, acesta a devenit o crescătorie naturală de păstrăvi. Încercarea de a seca lacul printr-un canal, în vederea valorificării cantităţii mari de peşte din lac, a dat greş. Tunelul s-a surpat sub presiunea apei, lacul s-a scurs în parte, iar după reaşezarea barajului, în capătul din aval al acestuia a apărut un compartiment circular mic, foarte adânc, aşa cum se poate vedea şi azi.

În cele peste nouă decenii de existenţă, lacul s-a degradat continuu, atât sub raportul bazinului lacustru care a fost puternic colmatat de afluenţii săi ce au un debit solid foarte mare, cât şi sub raportul faunei,, păstrăvul retrăgându-se spre amonte şi cedând spaţiul unor specii de peşti calitativ inferioare.

Dimensiunile actuale ale acestui lac sunt mult mai reduse faţă de cele iniţiale, având cca 6 ha suprafaţă, 3,5-3,7 m adâncime maximă şi aproximativ 150.000 m cubi volum. Totuşi el se prezintă ca un lac de munte interesant, fiind aşezat într-un cadru montan pitoresc şi foarte aproape de aşezări mari permanente (Sălătruc, Dărmăneşti). El poate fi dragat, repopulat cu păstrăv şi amenajat pentru odihnă şi agrement, constituind un important obiectiv turistic şi ştiinţific, care n-a fost şi nu este încă folosit în condiţii corespunzătoare.