Pe urmele înfiripării apelor Trotuşului (Trecutul geologic şi relieful)

Teritoriul ocupat de bazinul râului Trotuş cuprinde o vastă regiune montană şi deluroasă, ce face parte din grupa centrală a Carpaţilor Orientali, partea nordică a munţilor Vrancei şi jumătatea sudică a Subcarpaţilor Moldovei.

În evoluţia sa în timp, Trotuşul, prin intermediul afluenţilor montani, dă un adevărat asalt asupra bazinelor hidrografice din jur reuşind să împingă foarte mult cumpăna de ape spre acestea, în special spre vest, în bazinul Oltului. Explicaţia o găsim în nivelul de bază mai coborât al râurilor ce se vărsau în lacurile pliocene din bazinul râului Trotuş, în raport cu cel format de lacurile similare din zona Oltului Ardelean. Acest element, alături de geologia, tectonica şi relieful regiunilor în cauză, a favorizat expansiunea mai accentuată a bazinului râului Trotuş spre vest.

Fenomenul este mai puţin evident spre nord şi spre est, deşi configuraţia bazinului Trotuş şi mai ales prezenţa unor evidente captări de râuri la contactul cu bazinul Bistriţei, relevă o adevărată zonă de concurenţă între acestea.

Din interacţiunea reciprocă a unor reţele hidrografice cu nivele de bază diferite au rezultat în zonă cumpene de apă ce mărginesc bazinul râului Trotuş, cumpene ce cuprind munţii înalţi separaţi între ei de şei sau curmături largi. Acestea din urmă au o mare importanţă economică, întrucât permit trecerea dintr-un bazin într-altul. Ele sunt marcate de pasuri şi drumuri milenare ce fac legătura între Moldova şi Transilvania (Oituz, Uz, Ghimeş) sau tăinuiesc drumuri pastorale ştiute de localnici, de-a lungul cărora au apărut frumoase aşezări temporare de munte.

În limitele sale, bazinul Trotuşului cuprinde cea mai importantă parte a Munţilor Ciuc, Oituz, Tarcău, extremitatea nordică a Munţilor Vrancei, depresiunea intramontană Dărmăneşti, depresiunea subcarpatică Tazlău-Caşin şi dealurile subcarpatice de la periferia acesteia din urmă, respectiv jumătatea vestică a Culmii Pietricica şi cea nordică a Dealului Ouşorul.

Din punct de vedere geologic regiunea se suprapune unităţii de orogen din Carpaţii Orientali, în care zona flişului cretacic (intern) , zona flişului paleogen (marginal) şi zona neogenă subcarpatică au o mare dezvoltare. În nord-vest, aproape de izvoarele Trotuşului, în litologia regiunii apar pe o fîşie îngustă şi formaţiuni ce aparţin zonei cristalino-mezozoice, zonă pusă în evidenţă prin roci caracteristice ( şisturi cristaline, calcare mezozoice etc.) şi prin înălţimea mai mare a Munţilor Ciuc (peste 1500 m) în acest sector. Unitatea cristalino-mezozoică ce dispare sub depozitele mai noi de aici marchează o puternică scufundare a scoarţei pe direcţia nord-sud, regiunea purtând în tectonica şi geologia sa amprenta acestui fenomen.

Zonele structurale menţionate mai sus se deosebesc mult din punct de vedere petrografic, sunt dispuse paralel şi au o orientare generală de la nord spre sud. În cadrul lor tectonica este foarte complicată, cuprinzând un număr mare de pânze de şariaj, fiecare pânză mai veche încălecând peste una nouă aflată în est, fapt ce explică înălţimea mai mare a reliefului spre vest şi abrupt mai accentuat al tuturor munţilor spre est. În tectonica de ansamblu, sub formă de pânze de şariaj, trebuie să menţionăm şi tectonica de amănunt a depozitelor, în general detritice, sub formă de aticlinare şi sinclinale normale, cute izoclinale şi cute cute-solzi, deversate tot spre est, care în multe cazuri au influenţat orientarea reliefului de la nord spre sud sau apariţia unor forme de relief de tipul hogbackurilor.

Zona neogenă subcarpatică se caracterizează printr-o tectonică specifică, fiind reprezentată printr-un mare sinclinoriu, corespunzător în relief Depresiunii Tazlău-Caşin, mărginit spre est e de un anticlinoriu marcat de dealurile subcarpatice din est.

Tectonica şi geologia principalelor zone structurale din bazinul râului Trotuş se înscriu printr-un relief diferit ca altitudine, energie şi fragmentare. Astfel în zona flişului intern, în care predomină rocile mai moi şi friabile (marne, şisturi negre, gresii calcaroase etc.), relieful se prezintă mai monoton, cu înălţimi medii ce se menţin în jur de 1100+1200 m, cu o fragmentare şi energie reduse (300-400 m), cu interfluvii largi şi munţi dispuşi în trepte, în cadrul cărora plaiurile au o mare extindere şi o expoziţie dominantă spre vest, sud-vest şi sud-est. Acestei subunităţi îi revine vestul Munţilor Tarcău, cea mai mare parte a Munţilor Ciuc şi partea vestică a Munţilor Nemira.

Înălţimile maxime se găsesc situate aproximativ pe hotarul dintre judeţele Bacău şi Harghita şi se datoresc faciesului petrografic grezos (vârfurile: Hegheş-1516 m, Apohavaş-1328 m, Voica-1305 m, iar spre nord-vest în Munţii Tarcăului, Vf. Capăta-1500m ).

În subunitatea flişului intern îşi au obârşii aproape toţi afluenţii mari ai Trotuşului, obârşii concretizate în relief fie prin mici depresiuni ce adăpostesc sate montane de o rară frumuseţe, fie prin curmături largi ce separă munţii şi care, atunci se află aproape de cumpăna de ape dintre Trotuş şi Olt, reprezintă adevărate porţi deschise între Moldova şi Transilvania.

Orizontul este în general larg, iar pe drumurile milenare de plai specifice acestei zone, drumuri colindate în în peregrinările lor de bârsanii şi vrâncenii ce s-au stabilit la Coşnea, de breţcanii care au trecut spre Poiana Sărată şi Hârja, de moldovenii şi ardelenii ce urcă de sute de ani în fiecare vară cu turmele la păşunat, întâlnim puncte de belvedere dintre cele mai variate şi mai interesante. O imensitate de frumuseţe, însoţită de tot atâta bucurie, răsplată deplină călătorului ce a ajuns pe aceste meleaguri.

Spre est şi sud-est, în aceeaşi unitate structurală, râurile ce se îndreaptă spre colectorul principal, respectiv Trotuşul, şi-au creat văi cu un profil mai larg, în cadrul cărora îşi fac apariţia bazinete depresionare de confluenşă, bazinete ce au favorizat fixarea şi dezvoltarea unor sate mari (Lunca de Sus, Lunca de Jos, Ghimeş-Făget, Palanca, Brusturoasa, Ciugheş, etc.) cu gospodării de munte bine întemeiate , specifice ca tip şi funcţionalitate zonelor etnografice de tranziţie dintre Moldova şi Transilvania.

Energia şi fragmentarea mai redusă a reliefului, ca şi posibilităţile uşoare de penetraţie din vale spre munte, au dus la intrarea acestor munţi de timpuriu în circuitul economic. Locuitorii din văi au defrişat întinderi mari de pădure din jur, transformându-le în făneţe naturale, iar oierii au acţionat în acelaşi sens din vârful muntelui spre vale în scopul lărgimii păşunilor, astfel încât, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în această regiune apare o arie carpatică dintre cele mai importante destinată activităţii pastorale. Până la un anume moment, defrişările s-au făcut cu grijă şi în scopuri ce interesau economia locului, fapt ce nu deranja echilibrul natural, peisajul diversificându-se în sens constructiv şi menţinând o natură adesea intactă, de o mare valoare turistică.

Au venit însă vremuri mai grele. Vremuri când industria lemnului, având drept beneficiare monopoluri străine, a pustiit pur şi simplu această regiune. Munţi întregi au fost supuşi unor defrişări de tip “ras” şi lăsaţi apoi în voia sorţii.Apar păduri-parc acolo unde înţelepciunea poporului a mai putut să acţioneze (versantul estic al mUntelui Frumos, versanţii vestici ai munţilor Comiat şi Berestete, versantul sud-estic al Muntelui Păgânilor etc.), dar şi versanţi cu pante de peste 30 grade total dezgoliţi, care printr-o minune n-au ajuns în stare de badlands (versanţii munţilor din bazinele depresionare Lunca de Jos şi Lunca de Mijloc).

De aceea, indiferent de profesie, în faţa unor peisaje montane ce suscită ocrotirea şi intervenţia omului trebuie să privim cu atenţia şi curiozitatea copilului, cu curajul adolescentului, cu afectivitatea tânărului îndrăgostit şi cu grija omului matur, capabil să dispună.

Zona flişului paleogen sau marginal reprezintă a doua mare unitate structurală din bazinul Trotuşului şi cuprinde cca 60% din zona montană a acestuia, Ea se află la est de zona flişului intern, cuprinzând cea mai mare parte a munţilor Tarcău, sud-estul Munţilor Ciuc, aproape în totalitate Munţii Nemira şi o mare parte din Munţii Vrancei. La est de Munţii Nemirei, între aceştia şi Munţii Berzunţi, se află bazinul neogen Dărmăneşti, căruia îi corespunde în relief depresiunea cu acelaşi nume. Aceasta este una dintre cele mai mari depresiuni tectonice din Carpaţii Orientali, introducând, prin relieful său mai jos şi colinar, cea mai mare discontinuitate în masă muntoasă a flişului marginal..

Munţii Tarcăului au o largă dezvoltare între Valea Trotuşului şi Depresiunea Dărmăneşti în vest, şi Subcarpaţii Moldovei în est, atingând altitudiinea cea mai mare în Culmea Grinduş-Ciudomir (Vârful Grinduş-1664 m, Vf. Ciudomir- 1646 m). La est de aceasta, între Camânca şi Asău, Preluca Târharului-Aluniş are peste 1300 m, iar la est de Asăul superior, Geamăna-Rotundu depăşeşte 1400 m. Toate aceste înălţimi domină un nivel general ce se menţine în jur de 1000-1200 m. Culmile acestor munţi sunt prelungi, orientate dominant NNV-SSE, relevând frecvent o adaptare clară a reliefului la structură. Prin aceasta relieful Munţilor Tarcău se deosebeşte mult de cel al Munţilor Ciuc, unde numărul mare de văi transversale a fragmentat puternic relieful şi a dus la individualizarea unor culmi scurte şi chiar a unor masive.

De un interes turistic deosebit sunt munţii înalţi, printre care: Cărunta (1517m) şi Şoiul (1553m) la nord de Uz, şi Nemira Mare (1648m), Nemira Ţiganca (1626m) şi Şandru Mare (1639m) între Uz şi Oituz. Pe acest aliniament se interpun foarte mulţi munţi cu înălţimi de peste 1300m (Pilişca – 1320m, Cristeş-1385m, Lapoş-1336m, Măgheruş-1371m, Farcu Mic-1346m, Farcu Mare-1581m, Chilişca-1345m, etc.)

Regiunea înalţă a Munţilor Nemira este maiestuoasă, impunându-se în relief prin forme şi dimensiuni deosebite. Ea corespunde din punct de vedere structural unui sinclinal, ceea ce explică ridicarea sa cu cca 600-700m deasupra nivelului general al munţilor din est şi abruptul accentuat spre regiuni mai joase din jur. Această culme lungă de peste 20 km şi înaltă de 1648 m este relativ uşor de abordat prin intermediul afluenţilor de pe dreapta Trotuşului (Uz, Dofteana, Slănic, Oituz), afluenţi care înaintează cu obârşiile lor mult spre regiunea sa înaltă, facilitând trecerea muntelui dintr-o parte în alta. În acelaşi timp, caracterul continuu al culmii principale permite parcurgerea sa pe unul dintre cele mai frumoase trasee turistice din zonă. Munţii Vrancei aparţin Carpaţilor Curburii, bazinul Trotuş revenindu-i doar extremitatea nordică a acestora.

Pe cumpăna de ape dintre bazinele secundare (Caşin-Lepşa, Putna-Obârşia Oituzului, Oituz-Obârşia Caşinului) se găsesc cele mai importante înălţimi. Ele sunt situate pe culmi aproape continui, cu altitudini medii de peste 1200 m, orientate vest-est sau nord-sud. Între acestea mai importantă este cumpăna de ape dintre Lepşa şi Caşin, unde se află vârfurile Zboina Neagră (1348 m), Zboina Verde (1380m), Clăbucul (1365m) şi care înaintează spre nord-vest până deasupra Văii Oituzului, unde se termină cu Vârful Dobru (1139m). Din această culme, care domină Valea Caşinului cu 600-700m , se desprind spre nord acele picioare de munte, cu spinări domoale şi aspect de plai, ce coboară frecvent sub 1000m.

În sud-vestul acestei culmi, pe cumpăna de ape dintre Putna şi Râul Negru, se înalţă Muntele Muşat (1503m), maiestos şi singuratic, limitând spre sud cea mai mare curmătură din Carpaţii Orientali, pe axul căreia s-a instalat Pasul Oituz (866m).

În jumătatea estică a subzonei relieful este reprezentat mai mult prin culmi scurte şi măguri izolate, cum este Măgura Caşinului (1163m), Măguricea (980m), Coarnele (1147m) etc.

Zona subcarpatică, situată în est, este reprezentată prin două subunităţi principale, respectiv de un uluc depresionar la contactul cu muntele şi drenat de Tazlău în nord şi Caşin în sud, şi culmile înalte externe cu altitudini de peste 700 m (Cărunta-716m, Capăta-740 m, ambele în Culmea Pietricica- şi Ouşorul 783m, Ursoiul Mare-718m, Coada Văii Babei-771m- în dealul Ouşorul).